Când a început starea de urgență aveam în frigider o cutie cu lapte de cocos și o sticlă cu lapte condensat, pe jumătate pline. În primul weekend la cumpărături, am mai luat o cutie. Apoi, laptele de cocos a început să mi se pară apă chioară și am plusat: am luat o cutie cu lapte de migdale, la următoarea ieșire.
Unii au mirosit că e o bună monedă de schimb, alții n-au avut ochi, și nici gust, pentru ea. Unii au izolat-o și i-au interzis circulația, alții au liberalizat consumul ei. Unii i-au dedicat tratate și au încărcat-o de virtuți, alții au considerat că aduce sfârșitul mai repede. Pe unii i-a încântat, pe alții i-a deranjat. Cei care au consumat-o erau nobili, cei care nu, țărănoi. Multă vreme medicament, azi desert. E bine, e controversă. Și e cu ciocolată.
E pandemie și e secetă. Pentru cei care încă mai fac agricultură, seceta e de zeci de ori mai dureroasă și mai gravă decât un virus nevăzut de care trebuie să ne ferim. Nu caută măști, caută furtune să tragă apă până la vie. Unii butuci sunt ’62, alții au fost puși în ’88, poți să-i lași să moară? Via e la aproape doi kilometri distanță de casă, e câmp de jur împrejur și totul se usucă.
