De ce nu ne mai iubim
Ma gandesc ca daca as strange intr-o incapere toti oamenii care m-au cunoscut de-a lungul timpului, si i-as provoca sa fie sinceri, ne-am soca de imaginea pe care as avea-o la final despre mine. Ar iesi idei creionate din contexte diferite. Unele prea diferite fata de cum ma cunosc chiar eu.
Zilele astea sunt in transa… Fata de propria dimensiune si de noile straluciri ale soarelui. Daca in natura fiecare lucru este ciclic, inseamna ca pentru actul creatiei este esential un anumit grad de distrugere. Brusc, primavara nu mi se pare proaspata si vesela! Si doar ca noul ia locul vechiului. Stiati ca femeile pentru a fi productive trebuie acceptate cu latura lor distructiva? Sunt femei care nelasate sa se manifeste, ajung sa se exprime prin depresie, agresivitate, egoism, ciuda, incapatanare, nervi. Nu-i asa ca ciuda este tipic feminina? Latura distructiva a femeii este imprevizibila, vulcanica si are potentialul de a fi catastrofala.
Ca sa fie creativa, o femeie plateste cu toleranta, rabdare si supunere. Timp in care acumuleaza nevoi, tensiuni, dorinte. Am renuntat sa mai apreciez oamenii dupa cat de multe se pricep sa faca. Admir insa puterea oricarei femei autentice. Dar ma intreb: cum ar putea o femeie ne-iubita si fara dorinte implinite sa creeze armonie in jur chiar si cand este competitiva si eficienta? Nu cantareste mai mult sa invatam cum aducem echilibru in viata noastra decat sa fim performanti?
Dezechilibrul sustinut si constant suspenda intelegerea, bunavointa, ajutorul reciproc in ciuda prieteniei. Asa cum eu m-as soca de povestea mea spusa de altii, tot asa o prietenie necrozeaza si devine distructiva cand persoanele din jur ne accepta doar cu o latura a fiintei noastre. Dar ca sa ne iubim, mai ales ca femei, trebuie sa ne acceptam in toate dimensiunile noastre! Somnoroase, energice, cu pofte, cu diete, cu ganduri, cu amintiri, cu ambitii.
Trebuie sa ne intelegem reactiile si pattern-urile dupa care gandim. Sa vedem ce simtim si unde simtim aceste emotii. Cand ne apar gandurile si cum le lasam sa infloreasca. Cum ne luptam cu propriile temeri…
Oare cat de diferit poti fi daca iti propui sa te porti asa? Cat poti sa sochezi afisand la alegere una cate una laturile pe care le ai? Ai putea raspunde cu un zambet la lucrurile care te enerveaza? Cate schimbari constructive esti pregatit sa faci atat pentru tine cat si pentru ceilalti?
Mi se pare ca iubirea este grea si riscanta. Mi-a luat ceva timp sa ma prind ca nu asta este marele vis de implinit. Cu toate pericolele ei, nu neg insa ca merita traita. Dar eu alerg dupa altceva! Traim intr-o lume in care trebuie sa luam singuri initiativa de a gasi cele mai potrivite metode pentru a obtine o stare de pacea mintala. Singuratatea pentru barbati poate insemna libertate. Pentru femei este un viciu. Dar am ales deja: in maratonul meu dupa satisfactia mintala ma bucur de cata libertate pot!
Iubirea este oxigenul unei gandiri efervescente, desi nu toti iubim. Este vechiul nou, desi nu suntem toti noi in trairile noastre! Sa mentii o stare veche in armonie presupune multa autodisciplina. Sa asimilezi reinnoirea te solicita sa fii riguros cu excesele. Se zice ca nu este niciodata prea tarziu pentru un nou inceput. Dar, cand e ne-iubire, cum retraiesti un inceput vechi simtindu-l ca pe unul nou?
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.