Alina Constantinescu

Alina Constantinescu blog
30 Mai 2010

Cele mai mari spaime culinare

Cu mancarea am avut o relatie personala (aproape profunda) de cand ma stiu. Si asta pentru ca, inainte cu mult timp sa invat sa scriu, descoperisem deja cat de bun e caramelul sau alunele din ciocolata, cat de dulce si cremos e laptele condensat sau cat de multe bomboane cubaneze incap intr-o cutie mare de carton. Da, stiu! Eu am fost norocoasa ca am inceput devreme :))

La noi in familie masa era (si cumva a ramas dar mai mult datorita amintirilor) cel mai autentic spectacol culinar pe care il poate suporta o bucatarie aerisita si plina de optimism. Nu era sarbatoare in casa, daca mama nu pregatea tot festinul obligatoriu si cel putin patru feluri de prajituri asortate! Nu era cu adevarat masa, daca nu aveam cele mai sanatoase oua de tara, curcanul de la bunica si laptele nefiert de vaca, rosiile din gradina sau mezelurile cele mai apetisante… Si asta, pe vremea cand povestea aditivilor parea un subiect rupt dintr-un film SF iar carnea ajungea in farfurie direct de la abator. Recunosc din nou: am savurat niste vremuri grozave, mai ales in copilarie!

Cu toate acestea, nu pot sa nu imi amintesc cele mai mari spaime pe care le-am avut de-a lungul timpului cu tot felul de gateli facute in casa la noi si nu numai. Prima amintire si cea mai veche pe care o am este legata de celebrul spanac cu ou. Tin minte ca am inceput sa plang cand am vazut fiertura cea verde cu un galbenus spart deasupra, desi mama imi promisese la schimb o noua jucarie. Dulce momeala, insa nu a tinut! Multa vreme nu m-am putut atinge de spanacul cu ou, nu pentru ca ar fi avut un gust rau si pentru ca nu intelegeam combinatia…

Dupa ani buni, pe cand aveam 10, am descoperit creierul pane! Nefericita intalnire! Cam tot atunci am aflat de ouale in sos tartar care mi-au adus noi nedumeriri si intrebari. Cat despre inghetata de fistic, descoperita in aceeasi perioada, am gasit-o foarte extravaganta: ca si cum as fi avut nevoie de un antrenament special sau de cel putin cativa ani in plus de maturitate sa pot capata dreptul de a gusta asa ceva.

Pe la 12 ani am dat cu nasul (la propriu :P) de biftec tartar si cred ca lui i se datoreaza cosmarul de a ma considera prea lasa pentru varsta mea. Plus ca, desi nu sufar de ipohondrie, simteam ca nu imi pot risca anul de scoala mancand cu desfatare carne cruda, orisicat de legitima era reteta. Eram a sasea, aveam si eu o mandrie de aparat in fata clasei! 😀

Cam tot in perioada aia, am avut ocazia sa mananc supa de chimen, care mi-a creat dependenta si emotii nemaintalnite pana atunci. De placere, de data asta, desi sperietura primara, inainte de degustarea propriu-zisa, a existat.

Au mai fost, intr-o ordine care nu imi mai e clara cronologic, dulceata din coji de pepene, mancarea de prune, pepenele murat, limba de vaca cu praz si masline, ciorba de salata cu prea multa smantana, ceaiul negru cu lapte si dulcele care a devenit peste ani cea mai intima si de suflet desfatare: colarezii.

Mult mai aproape de prezent, o data cu venirea in Bucuresti, am descoperit urbanele merdenele, acceptand cu multa uimire si sfiala invitatia de a manca una desi nu stiam nimic despre acest obicei tipic bucurestean. Si pana azi, experientele de a descoperi gusturi, texturi, combinatii surprinzatoare, arome si mirodenii tot continua. Spaimele de odinioara s-au transformat intre timp in alinturi gustative iar frica a ramas undeva la pubertate, inecata in curiozitatea de a avea mereu si mereu experiente sublime! La mancare, evident 🙂

Credit foto: Njdminiatures

 

Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.

 

Mai multe rezultate...