Începuse să plouă când am ajuns la unteatru. Mai erau 10 minute până la piesă, dar teatrul nu mai era acolo. Acolo unde știam eu că este, pe străduțele de lângă CEC. Telefonul murise iar eu, într-o seară urâtă din 2016, nu pricepeam ce înseamnă că au mutat teatrul peste drum. Drumuri sunt peste tot.
În fine. Am rătăcit preț de 15 minute și am ratat începutul.
Unde au dus, bre, teatrul ăsta?
Cea care se întreabă și pe ea ce părere are, atunci când sunt prea multe păreri în jur, și care se pune de-acord cu gândurile din capul ei. Sorry, dar fiecare vine la petrecere cu masca lui de oxigen! Bonus: eu primesc și desert, pentru că tocmai m-am pus de-acord cu mine să scriu cu diacritice, după o pauză de… ahhh… deeeee doi ani.
Cred că am avut un fel de tulburare emoțională când mi-au rămas mici pantofii de prințesă. Pentru că nu-mi vine să cred că între timp m-am făcut mare, am primit bani de buzunar și „fă, mamă, ce îți place ție!” Iar eu am pierdut banii, anii, sensul, fiind preocupată să duc în spate câteva instabilități și neputințe. Fără sentințe!
„(…) domnul Ozu mi-a zis c-ar face pariu ca era o printesa clandestina si erudita si ne-am despartit promitandu-ne sa investigam.
Iata deci cugetarea mea profunda pe ziua de azi: e pentru prima oara cand intalnesc pe cineva care cauta oamenii si care vede mai departe. Poate sa para ceva banal, dar eu cred ca este profund. Noi nu vedem niciodata mai departe de certitudinile noastre si, mai grav, am renuntat la intalnirea cu ceilalti, nu facem decat sa ne intalnim pe noi insine fara a ne recunoaste in aceste oglinzi permanente.
