Spaga sau Recompensa?
Eu inteleg ca suntem toti in mare parte epuizati, tristi, lipsiti de motivatie financiara, ca ne agatam de orice feedback si lansam semnale ca cersim vrem/ avem nevoie/ trebuie sa ni se dea bani (in plus) pentru ceea ce facem (in plus). Inteleg dar in egala masura imi rezerv dreptul sa nu tolerez si nici sa incurajez plata pentru ceva ce faci oricum fiindca altfel nu ai mai lucra si deci nu ai fi (oricum) remunerat. Si totusi…
Personal, nu stiu sa lucrez mai bine sau sa ma misc mai repede in schimbul unei sume de bani (oarecare) primite ca spaga. Eu stiu sa lucrez asa cum am deprins, sunt amabila pentru ca asa simt ca vreau sa fiu sau nervoasa cand am o zi proasta. Nu imi schimb dispozitia la vederea unui plic, dar pot avea alta atitudine daca persoana cu care interactionez imi zambeste, e degajata, e bine imbracata 🙂 Pot sa lucrez si pentru cei care nu imi plac ca oameni, cata vreme schimbul este corect. Da, sunt de-acord ca in urma (nu inainte) efortului si a timpului pe care eu le ofer peste medie (sunt hairupista cand este cazul, pot sa stau ore intregi pe o idee fara sa ma plang ca mi-a lipsit masa de pranz) sa fiu recompensata. Mai am niste accente de moralitate care resping organic ideea de spaga, dar accepta ideea de recompensa/ cadou/ multumire…
Nu pot sa accept in schimb sa lucrez pentru lucruri pe care le consider inutile: sa facem ceva de dragul de a face ceva, desi intuim ca nu vom avea rezultate. Multumirea pe care o am pentru efortul meu este concretizarea in ceva palpabil, vizibil, recunoscut, apreciat. Si fiind formata asa, consider la randul meu ca aprecierile se fac daca esti multumit de serviciul primit. Sunt de-acord sa multumesc unui medic, unui consilier la banca, unei asistente ori vreunei colege, intelegand prin asta orice investitie intr-un cadou/ surpriza/ gest pe care mi le permit si pe care le gasesc de bun simt sa le fac daca in urma interactiunilor noastre am senzatia lucrurilor facute asa cum trebuie.
In ultima vreme am dat peste doua persoane care prin modul natural in care aleg sa lucreze si sa interactioneze m-au suprins atat de placut, incat (si nu mi se intampla decat foarte rar) m-as fi simtit prost daca nu le-as fi multumit intr-un mod personal. Si cand dau peste oameni de genul asta, incerc sa caut in privirea lor ce anume ii face atat de impacati cu ei insisi incat in munca lor de zi cu zi sa nu te trateze cu dispret, cu frustare, cu nervi, cu lene…
Nu stiu sa dau spaga, iar daca o fac este pentru ca imi dau seama cand nu am de ales si trebuie sa rezolv lucruri rapid. Totusi e un sentiment neplacut sa fii nevoit sa dai pentru a sustine lipsa de efort si nu efortul propriu-zis: platesti pe cineva sa iti faca ceva ce oricum el face prin natura muncii sale in loc sa il recompensezi pentru ceva ce ti-a placut la el, pentru atitudine, pentru competenta, pentru modul in care ti-a rezolvat o problema. Stiu insa si imi place sa le multumesc oamenilor care isi fac treaba cu bun simt fata de timpul si de probleme tale, chiar daca unii dintre ei se simt jenati sa primeasca ceva…
Mi-a venit in minte un citat care aproximativ zice ca dreptatea nu are cautare in comert fiindca nu aduce profit. Va intreb unde e limita: cat dam, cand dam?
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.