Rața sălbatică – nu întotdeauna adevărul e necesar
Acesta este un teatru căruia i-am uitat povestea. Nu i-am uitat însă actorii. Ca să-mi aduc aminte care îi e rostul am (re)citit cele mai bune recenzii. Urmează în Iunie la Bulandra, pentru cine are apetit.
Dacă-i răpești unui om obișnuit minciuna vieții, îi răpești totodată și fericirea.
Cred că am ajuns la Ibsen prin 2015. I-am recunoscut pe Victor Rebengiuc, Şerban Pavlu, Gheorghe Ifrim. Pe scurt, personajele sunt:
– un industriaş bogat, afemeiat știut. E tată dar îşi dispreţuieşte fiul pentru că nu are ambiția de a fi mare afacerist. Suferă de orbire ereditară.
– fiul bogătașului, caracterizat de spiritul de dreptate. Preferă o suferință sofisticată în locul fericirii unei vieţi confortabile, trăite în minciună.
– cel mai bun prieten al fiului bogătașului, care e fiul fostului partener de afaceri al industriașului. Fotograf, e căsătorit cu fosta fată în casă a industriașului, care de altfel a fost și amanta acestuia la palat. Nu știe că fiica lui este e fapt fiica industriașului.
– fiica, adică o copilă născută din amantlâcul industriașului cu menajera. Adopă o raţă sălbatică, dăruită de tatăl ei (industriașul). E amenințată și ea de orbire. Moare fulgerător.
– fosta menajeră, mama fetei
– bunicul fetei (fostul asociat în afaceri al industriașului). Improvizează un mic paradis artificial, adică reproduce în pod un decor care imită natura cu iepuri de casă și găini. Cu multe cărți și un birou vechi cu multe sertare. Aici ține în viată raţa lui sălbatică de dragul nepoatei sale.
– un doctor alcoolic
Câteva teme cu valoare de simbol (ocazie cu care mi-am adus aminte de ce îmi place piesa asta):
– oamenii care au nevoie de „minciuna vieții” (și) pentru că în baza ei își fac o familie
– femeia care a îndrăznit să aibă acea relaţie interzisă și strică un echilibru deja fragil
– întunericul spre care alergăm, aşa cum fac raţele sălbatice când sunt rănite și nu vor sa mai lupte
– nevoia acută a face bine care poate fi (și) răzbunare
Așa fac rațele sălbatice, se dau la fund cât mai adânc.
Două concluzii:
– imposibilitatea de a trăi aşa cum se cuvine în prezent atunci când trecutul nu a fost în totalitate decontat – de aici.
– oamenii slabi nu suportă marile adevăruri – de aici.
Am reascultat piesa. Sunt aproape convinsă că mi-ar plăcea să fac teatru radiofonic – chiar dacă pare desuet.
Important! Am luat, mișelește, imaginea de la băieții aceștia, și pe această cale le-am mulțumit cu un like – și îi anunț că am văzut că n-au, nene, favicon. 🙂
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.