Alina Constantinescu

Alina Constantinescu blog
22 mai 2012

Oamenii pe care nu ii apreciem

Cand s-a dat jos din taxi o bruma usoara i-a mangaiat obrajii. A pus mana pe telefon si l-a sunat sa ii deschida usa de la intrare. Tocurile ei subtiri, cam nepotrivite pentru vremea de afara, scaraiau pe piatra alunecoasa din fata blocului. Si-a aprins stangaci o tigara. Era un Davidoff subtire. A aruncat chibitrul pe jos si s-a uitat daca taximetristul plecase.

El a iesit sa descuie. Nu stia ca fumeaza si i-a zambit ca si cum ar fi inteles ca gestul asta era doar ca sa il impresioneze pe el. Au intrat in bloc cand un vecin care isi facea drum in frig a privit-o dezaprobator si l-a salutat cu subinteles pe barbatul care coborase sa o ia. Ea a privit in pamant. Nu facea nimic indecent dar in mintea ei deja se judeca…

A stropit-o o masina cand a traversat strada in drum spre Bulandra si fantezia ei s-a ridicat ca un nor de praf. Era grabita. In doua minute incepea Oblomov, piesa de teatru la care fusese invitata si ea inca nu era in sala. Telefonul nu il gasise in geanta, partenerul ei nu era in holul de asteptare, o rodea stomacul de foame iar in fata i se bagase o pereche care se grabea mai tare decat ea.

Nu cu mult inainte de ora sase jumatate si-au gasit amandoi locurile. Erau printre ultimii care se asezau inainte sa se stinga lumina. Pe scena, o carafa cu o licoare roze statea la vedere in marginea unei masute inguste. Se mai zareau o tava de argint si doua sfesnice. In imediata apropiere, un cos de paie plin cu hartii. In fata, o valiza de lemn si un pat asemeni calestilor, cu margini inalte, era pus pe patru roti, dintre care doar doua semanau cu rotile de bicicleta. Jos, langa pat, o pereche de papuci rosi si un pahar cu apa acoperit de o coala alba pliata la jumatate.

In spate, un alt pat, de data asta supraetajat. Alte hartii aruncate pe jos, niste pleduri deranjate, totul reconstituia incaperea unui om suferind si neglijent. Mai tarziu, ea avea sa inteleaga ca singura boala din decor era lenea obsesiva a lui Obolomov si neputina lui de a iubi pana la capat ori de a duce lucrurile incepute greoi sau din entuziasm la bun sfarsit.

„Credeam ca nu dureaza mai mult de doua ore si acum imi spui ca de fapt sunt patru. Si ca de obicei nu gasesti nimic de mancare in tot teatrul”. Dar chiar si atunci cand ar fi tinut minte durata reprezentatiei ea ar fi avut o durere surda de stomac care o supara din cand in cand pentru ca nu mananca la timp. „Iar astia care joaca cine sunt?” spuse privind de partea cealalta a scenei unde se vedeau spectatori.

In scurt timp in sala s-a facut liniste. Intunericul s-a lasat peste toti mai putin peste scena unde stateau aprinse singurele lumini. Asa a vazut ca in fata ei se misca ceva. Doua dintre personaje erau deja pe scena, acoperite de paturi.

Din patul lui obosit, unde statuse nemiscat, Ilia Ilici Oblomov auzise tot. Incepu piesa, asa cum incepe pentru 4 ore pe seara din 2003 incoace… Ea avea locul din fata, la doar cativa pasi. Oamenii nu pretuiesc munca pe care altii o fac de-a lungul timpului, chiar daca la mijloc sunt sute sau chiar mii de repetitii. Ii paru rau de ultimul ei raspuns pe care il aruncase cu voce tare. Uneori nu prea are rabdare.

PS. Mergeti sa vedeti piesa. Merita din plin fiecare minut si nu-mi aduc aminte de o alta piesa la care am mers recent, care sa fi fost atat de ampla si atat de atent pusa in scena…

Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alina Constantinescu

 

Mai multe rezultate...