Alina Constantinescu

16 apr. 2020

Motana în pandemie

Vreau să scriu, se pune pe tastatură. Vreau să-i fac poză, se ascunde. Vreau să dorm, vine pe pernă. Vreau să mănânc, se așează în brațele mele. Vreau să cânt, miaună. Nu vreau să cânt, miaună. Vreau să deschid geamul, aleargă pe pervaz. Vreau să respir, mă mușcă de nas. Motana.

De când stăm în casă non-stop avem discuții despre sensul vieții și am ajuns să o cunosc după fețele pe care le face. Când este profund nemulțumită mijește ochii și fața parcă i se turtește. Când este curioasă, ține coada sus și capul ei e rotund ca un glob de pus în brad. Când pur și simplu nu are chef sau vrea să fie interesantă, întoarce capul ca să nu o privesc în ochi. Când se sperie, întinde gâtul și mustățile ei opresc aerul.

Dimineața are programare la cosmetică. La prânz face ceva gimnastică de înviorare. Doarme ziua, miaună noaptea. Plescăie tot timpul. Frământă tot mai des cozonaci, deși nu-mi bun bazele că vom avea cu adevărat unul de Paște. Și, ca orice pisică, este capricioasă și nu are răbdare.

Ia întotdeauna micul-dejun în liniște, în timp ce aruncă bobiță cu bobiță din castron și le culege de pe jos. Restul zilei se întâmplă cu gustare la prânz, gustare după-amiază, a doua gustare după-amiaza, gustare seara, gustare, gustare, gustare.

Mai nou, iese pe balcon să pândească doi porumbei care vin la geam aproape în fiecare zi. Porumbeii privesc înăuntru fără jenă, discută probabil despre pandemie, se ceartă, bat cu aripile. Motana stă la pândă în umbra unui trandafir japonez până își zice că ea nu are vreme de pierdut cu aceste lucruri de nimic și se întinde la plajă.

Într-o zi a citit satiră. De fapt, citește destul de mult și cred că am mai spus asta, pentru că acolo unde citește ea nu mai poate citi nimeni. Așa se explică și de ce eu citesc atât de rar și atât de puțin.

Înainte a fost văzută pe Facebook și pe Instagram, acum este văzută, dacă vrea ea, și pe Zoom.

Suntem împreună de șapte ani și încă nu-s lămurită dacă mă iubește sau stă cu mine doar pentru bobițe. Ce știu e că nu am nevoie de căpșuni și ciocolată să cuceresc o pisică, este suficient să mă ridic de pe canapea imediat ce m-am făcut comodă și să mă duc la bucătărie în miezul nopții, să fierb niște apă și să fac o supă de ficăței, apoi să o răcesc la fereastră, să tai mărunt ficățeii și pisica va fi fericită, înteleg destul de rapid de ce e important acest lucru ca să am o noapte liniștită, și rămân și cu căpșunile și ciocolata.

Și alte pisici în pandemie au poveștile lor: unele nu și-au lăsat stăpânii să plece din țară, altele i-au inspirat pe cei din casă să amenajeze balconul, altele sunt prietenele, singurele de altfel, care încă mai ies cu tine la cafea, altele vin la dans. Eu am zis să o iau pe Motana la exercițiile de luni. Și ea a venit. Și s-a culcat lângă mine în timp ce mă agitam să termin o serie de Jumping Jacks în treizeci de secunde.

 

Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!

 

Mai multe rezultate...