Iata de ce visez in fiecare zi
„Visele, inainte de a fi vise, trebuie sa iti permita sa fie vise”. O sa revin cu lamurirea despre aceasta afirmatie si cui apartine, dar pana atunci vreau sa va dezvalui care este cea mai accesibila sursa pentru propriile vise. Iar eu visez mult, uneori prea mult si prea des 😀
Asa cum se intampla de obicei, visele se inspira din dorinte. Din oameni si din fragmente de viata. Dar inainte de toate, visele se inspira din cartile care ne intra in viata. Personaje si povesti ajung in intimitatea dormitorului nostru mai lejer decat am lasa pe oricine altcineva pentru care nu avem simpatii/ chimie/ o lunga relatie de prietenie. Ceea ce este interesant e cum ne gasesc cartile in acel fragment de viata. Sau cum apar cand avem nevoie de ele. Iar noi, indiferent de stari si momente, acceptam relatia ca pe o terapie personala cu beneficii maxime.
Imi aduc aminte ca aveam vreo 7, 8 ani cand intr-o dimineata de iarna m-am trezit cu o carte sub perna. Primisem o ciocolata cu crema de visine si o carte. Desigur, pe vremea aia aveam un cult pentru Mos Niculae! Dar mi s-a parut cel mai grozav cadou, atat de subtil si oferit atat de surprinzator! Nu te trezesti in fiecare zi cu chestii misto puse sub perna, nu?
Si, desi de-a lungul timpului intamplarile mele cu cartile (si nu alea de joc :P) s-au bazat mereu pe o continua relatie de „love & hate”, primele carti de care imi aduc aminte imi sunt cele mai dragi. Le-am primit pe la vreo 4 ani si erau niste exemplare cartonate, cu foarte multe poze si detalii pline de culori, scrise in catrene. Una dintre ele il avea ca personaj pe Petrisor, un baietel de 8 ani, care locuia in oras si traia cele mai bestiale intamplari din cele mai banale situatii: o calatorie cu tramvaiul, o plimbare in parc, un drum pe langa un bloc unde tocmai se muta mobila dintr-un camion.
La fel de asemanatoare, desi mi s-a parut mereu o poveste trista (fara motiv), mai aveam o carte in care eroul era Fridolin, un baietel somnoros in pijamale portocalii care viseaza ca e pilotul unui elicopter. Si ca agata din zbor sarma cu rufe a mamei, contrariat la final ca nu era sigur pe visul sau. Iar cartea asta a fost momeala cel mai des folosita ori de cate ori trebuia sa merg la culcare!
Si pe Sabina mi-o amintesc la fel de bine: o fetita care invata sa gradinareasca impreuna cu bunica ei. Toate imaginile alea clare infatisau real si frumos unelete necesare, rasadurile din gradina si pisica de pe langa casa. Cred ca in cartea aia am vazut pentru prima data cum arata ridichile. Si o roaba 🙂
Cu riscul de a oferi raspunsul la intrebarea de aici la fel cum mi-am primit eu surpriza de sub perna, vreau sa va marturisesc ca mie cartile astea trei mi-au ramas in minte dupa ani si ani! Si nicio alta poveste aparuta mai recent, mai suculenta sau mai dramatica nu mi s-a lipit de suflet atat de mult. Pentru ca astea sunt cartile care m-au inspirat cel mai des sa visez si la care am visat de atatea ori dupa ce le-am ratacit, abandonate printre alte lucruri de-ale copilariei (undeva prin podul casei, cred).
Dar, asa cum zicea si Bobby Voicu (la una dintre intalnirile Imi caut vocatie!), pe care l-am citat la inceputul acestui text (nu de alta, dar chiar se nimerea cu ce voiam eu sa adaug, plus ca fraza aia nici macar la el pe blog nu e si ar fi fost pacat sa se risipeasca :P) sanatatea mintii noastre sta in visele pe care ni le permitem. Nu intamplator acum, cand am ocazia sa merg cu tramvaiul, parca ma vad mirandu-ma la pozele cu Petrisor… Din fericire, azi ocaziile sunt rare, ca nici realitatea din tramvai nu s-a dovedit ca visele din cartile tinute pe brate in vremea copilariei 🙂
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.