Aviz animalelor de companie
Fran are 71 de ani și nu iubește animalele. Crede că drepturile, responsabilitatea și animalele sunt incompatibile – și i se pare amuzant. Ca să fiu sinceră, numai și numai pentru că vine din partea ei, și mie mi se pare la fel. Cu un an înainte să mă nasc eu, ea a publicat o colecție de eseuri comice – a doua ei carte și ultima până la prima carte de copii, o poveste cu urși panda, pe care a scris-o zece ani mai târziu. Unul dintre ele este despre animalele de companie.
Mă văd nevoită să încep acest discurs cu ceea ce, cred eu, e o afirmație, care cel mai probabil se va interpreta ca o confirmare. Nu-mi plac animalele. De niciun fel. Nu-mi place nici măcar ideea de animale. Animalele nu-mi sunt în niciun fel prietene. Nu sunt binevenite la mine în casă. Nu-mi ocupă niciun loc în suflet. Animalele nu sunt pe lista mea. Totuși, ca să mă calific, voi spune că nu le vreau, în niciun caz, răul. Nu voi agasa animalele dacă animalele nu mă agasează. Mă rog, poate ar fi trebuit să rectific ultima propoziție. Personal nu voi ataca animalele. Cu toate acestea, sunt de părere că o farfurie fără o bucată din ceva rar e un afront grav adus celui care ia masa, și că deși am dat destul de des peste personajul care, într-adevăr, ar putea fi descris ca omul de-broccoli-și-de-cartofi, nu pot spune că m-am atașat vreodată de o asemenea persoană.
Prin urmare, aș putea declara cu precizie că nu-mi plac animalele, cu două excepții. Prima, la timpul trecut, punct în care îmi plac pur și simplu, sub formă de costițe crocante și mocasini Bass Weejun. Și a doua, afară, și nu mă refer doar afară, adică în afara casei, ci într-adevăr afară, adică afară în pădure sau, preferabil, afară în junglă, în America de Sud. Și este foarte corect așa. Eu nu merg acolo; ele de ce ar veni aici?
Acestea fiind zise, nu e o surpriză pentru nimeni că nu accept obiceiul de a ține animalele ca animale de companie. „Nu accept” este blând spus: animalele ar trebui să fie interzise prin lege. Mai ales câinii. Mai ales în New York.
Nu de puține ori am verbalizat ce simt în legătură cu ce numim acum societate civilizată, și invariabil mi s-a livrat informația că și în cazul în care câinii n-ar mai fi o sursă de frivolități, tot ne-ar mai rămâne să ne gândim la cei orbi și la cei care, patologic, suferă de singurătate. Nu sunt total lipsită de compasiune, și după îndelungi reflectări cred că am găsit soluția perfectă pentru această problemă – lăsați mizantropii să însoțească orbii. Implementarea acestui plan ar asigura companie unora și un simț al direcției celorlalți, fără a impune lumii, cât a mai rămas din ea, spectacolul bont al adulților care se adresează, pe un ton respectuos, ciobăneștilor germani, rezervat cu onoare preoților în vârstă sau agenților.
Voi cei care iubiți animalele și sunteți complet neinteresați să-i ajutați pe cei din intersecțiile aglomerate va trebui să vă căutați prietenia în altă parte. Dacă niciun prieten nu vă este la îndemână, vă sugerez să folosiți o replică a vedetei preferate și să vă gândiți serios să investiți într-un anturaj cu adevărat bun. Avantajele acestei scheme sunt inestimabile: un anturaj este, fără nicio îndoială, superior unui câine (sau, desigur, prietenilor) și va începe să aducă beneficii aproape imediat. Un anturaj nu trebuie scos la plimbare; dimpotrivă, unul din marile scopuri ale unui anturaj e să te plimbe pe tine. Un anturaj nu trebuie să aibă un nume. Cu un anturaj nu trebuie să te joci. Un anturaj nu trebuie dus la veterinar – deși cel mai meticulos beneficiar al unui anturaj se asigură că anturajul lui și-a făcut toate vaccinurile la timp. Un anturaj, desigur, trebuie hrănit, dar asta se poate face în cele mai decente restaurante cu specific italian, fără deranjul și mizeria pe care le fac conservele și farfuriile de plastic.
Dacă recomandarea unui anturaj nu te mișcă, poate ar trebui să-ți schimbi părerea despre conceptul de prietenie. Ființele vii nici n-ar trebui să fie incluse. Argintăria georgiană și canapelele Duncan Phyfe sunt tovarăși foarte buni, la fel și băuturile alcoolice și fructele care nu sunt de sezon. Folosește-ți imaginația, studiază puțin subiectul. Vei găsi ceva.
Dacă, totuși, nu găsești nimic – iar iubitorii de animale fiind în mod particular o mulțime incurabilă, sunt șanse să nu – am decis să-mi îndrept restul observațiilor către animalele de companie în speranța că vor învăța cel puțin să se amuze cu demnitate și grație.
Dacă ești câine și stăpânul tău îți sugerează să porți o haină… propune-i să poarte coadă.
Dacă ți-a fost pus numele după o ființă umană cu talente artistice, fugi de acasă. Este de neconceput ca un animal să fie obligat să împartă cartierul cu cineva care își strigă pisica Ford Madox Ford.
Câinii care își câștigă existența din reclame TV unde cer insistent și impulsiv carne ar trebui să-și aducă aminte că, în cel puțin o țară din Orientul Îndepărtat, ei sunt carnea.
Dacă ești doar o pasăre într-o colivie de aur – fii recunoscătoare.
Un câine care crede că e cel mai bun prieten al omului este un câine care, desigur, nu a întâlnit încă un avocat fiscal.
Dacă ești o bufniță crescută ca animal de companie, aplaud și încurajez tendința ta firească de a țipa. Probabil ești elogiată pentru modul în care îți exprimi acest punct de vedere. O bufniță, desigur, nu e deloc un animal de companie; este un trist efort, de neiertat, de a satisface un capriciu.
Niciun animal nu ar trebui să sară pe masa din sufragerie, cu excepția cazului în care este absolut convins că poate purta o conversație.
De la Fran 🙂
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.