Două bunice. O bunică. Nicio bunică
Au fost odată ca niciodată două bunice. O mamaie pe care o strigam mămăiță și cealaltă mamaie. Acum nu mai e niciuna dintre ele. Și e un pic cam trist.
O bunică a fost toată copilăria mea.
O bunică a fost toată copilăria mea mamaie. Apoi, în ultimii ei ani a devenit în mod firesc bunică. Și apoi a plecat.
Cealaltă bunică a fost pur și simplu.
Cealaltă bunică a fost pur și simplu cealaltă. Apoi, nu mai știu mare lucru. Și apoi a plecat.
O bunică făcea colărezi, dulceață de vișine, gogoși cu cana, plăcintă cu ouă. Zicea zacăr la zahăr și purtărețe la șervețele. A crescut și a gătit sute de pui, de găini și de curcani albi. Curcanii albi erau perla coroanei. A avut ochii căprui.
Cealaltă bunică nu știu ce a făcut dar mi-a dat într-o vară niște rugăciuni ca să mă fac bine. Avea ochii albastru-azur, purta inel și știa să folosească telefonul mobil.
O bunică ne aștepta mereu pe la ea. Și ne duceam tot timpul. Apoi, ne-am dus tot mai rar. Și apoi nu ne-am mai dus deloc.
Cealaltă bunică nu ne aștepta pentru că nu ne duceam. Apoi, ne-am văzut luna trecută și s-a bucurat. Și apoi a plecat.
Și o bunică, și cealaltă bunică au fost. Acum nu mai sunt. Și e trist.
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.