Mama lui Whistler, Discretul și Lăptăreasa care trimite newslettere
Așa cum oamenii sunt de mai multe feluri, așa și umorul, în funcție de ei, e mai ironic sau mai fin, adună și curge fluid, creează pretexte de like-uri și de curiozități. A venit pandemia și am avut timp să-l descoperim mai adânc, să citim și să râdem la postări cu meme-uri. De ce să ne supărăm ca măgarul pe traistă?
Claudiu Sfirchi Lăudat, de exemplu, știe foarte bine să ia peste picior situațiile de viață și face asta folosind pânze celebre pe care le pune pe profilul lui de Facebook. A început imediat cum a stat în casă. „Nici statul acasă nu-mi mai ajunge”, a zis atunci ironizând oferta culturală care cucerise internetul.
La un moment dat, i-a fost furată o postare cu Mama lui Whistler singură într-un mijloc de transport în comun. Fără sursă, a primit atât de multe like-uri, că până și pagina Auzite-n RATB a preluat postarea furată. Au completat sursa și, cu altă ocazie, au dat share unei alte imagini inspirate de mijloacele de transport în comun. De atunci, își pune numele pe fiecare memă. A adunat aproape 160 și le-a pus într-un album foto, la care râzi zdravăn, mă rog, eu așa fac.
L-am întrebat de ce s-a apucat și, mai ales, de ce continuă. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, citiți mai departe ce ne spune Claudiu.
Care a fost momentul de declic pentru primul meme? Ce te-a inspirat și de ce a apărut el pe internet?
În primul rând, Alina, îți mulțumesc pentru invitație. E bine să te mai întrebe cineva de vorbă din când în când. Nu că n-aș fi turuit încontinuu la telefon sau pe mail în perioada de izolare, dar e mai plăcut să vorbești despre ceva distractiv decât despre chestiuni de serviciu. De fapt, cam ăsta a și fost declicul. Sătul de atâta vorbărie – pe Zoom, Skype, Messenger, WhatsApp, mail sau mesagerie telefonică –, sătul de chestiunile de serviciu, am simțit cumva nevoia să tac. Să tac eu, dar să-i fac pe alții să vorbească pentru mine, să-i aud vorbind. Cred că asta vine și din flirtul meu cu dramaturgia, unde despre asta e vorba: să taci tu, dar să-i faci pe alții să vorbească, să-ți imaginezi ce și-ar spune, ce ar face etc. Noroc că poartă numele de „dramaturgie”, altminteri sigur un astfel de comportament ar fi trecut la comportamente patologice.
Începutul însă n-a fost perioada de izolare, îmi încercasem deja mâna și fantezia cu Papesa Ioana. Nepricepută la tehnică – deh, născută în secolul al IX-lea! –, m-a rugat s-o ajut un pic cu promovarea pe Facebook și mi-a cerut câteva retușuri și adăugiri de imagine, ca să nu se arate pe internet cum a lăsat-o Mama Natură. Nu că n-ar fi înzestrat-o generos, însă, na, știi și tu cum e pe Facebook, vrem să arătăm mult mai bine (altfel?) decât în realitate. Dar tu mă întrebai cum am început și de ce pe Facebook, iar eu bat câmpii. Păi, pe scurt: din plictiseală și din dorința de a evada, dar și dintr-un fel de exhibiționism, dintr-acela care definește majoritatea utilizatorilor de Facebook. No offense, folks!
Cum alegi picturile pe care le folosești? Ai vreo tehnică sau e totul spontan?
Sunt amator, așa că n-am tehnică. Încă. Dar, dacă e să urmăresc tiparele, aș zice că două sunt sursele „inspirației” și manierele „de lucru”. Uneori, doar pornesc la vânătoare de imagini și le salvez pentru când mi-or veni cuvintele potrivite. Ceva parcă îmi spun imaginile alea, dar încă nu le aud bine. Așa că le pun deoparte. Și acum am puse câteva deoparte, dar încă n-am găsit „vorbele” potrivite de pus în gura personajelor. Pe unele ajung să le șterg, pentru că, deși mi s-au părut amuzante la început, promițătoare, le găsesc inexpresive mai apoi. Alteori, îmi vine în minte o replică, mă amuză (măcar pe mine să mă amuze, mă gândesc) și încep să caut. Cum am descris procesul, ar părea unul premeditat, ca și cum mi-aș fi propus cu tot dinadinsul să „produc” meme și să distrez lumea, dar nu așa stau lucrurile. E mai degrabă un proces spontan, nenormat, care mă amuză mai întâi pe mine. E adevărat că, atunci când văd că îi amuză și pe ceilalți, prind curaj. E mai mare bucuria când îi bucuri (și) pe ceilalți.
Îți „place” vreuna dintre situații mai mult?
Nu știu, nu m-am gândit. Poate cele din mijloacele de transport în comun, fiindcă acestea sunt contexte umoristice prin excelență – mă rog, când n-ai draci că te-au înghiontit ceilalți, că îți suflă în ceafă sau că vorbesc tare la telefon. M-a mai amuzat și mama lui Whistler (“Arrangement in Grey and Black No.1”) – și nu sunt singurul amuzat de ea –, nu pentru că aș avea ceva cu femeia, dar, îmbufnată cum stă, cu privirea aia fixă, de coțofană, în orice contexte aș așeza-o, mi se pare amuzantă. Deh, am un umor îndoielnic.
Poate că lumea a reacționat bine și pentru că, trăind în izolare, am împărtășit cu toții aceleași angoase, aceleași întrebări, iar când le vezi obiectivate și recontextualizate, ele pot fi amuzante. E ca un fel de catharsis. Scuze pentru cuvânt, dar n-am prea multe prilejuri să-l folosesc, așa că mă folosesc de acest interviu într-un mod nerușinat.
Deși m-ai întrebat despre ce-mi place, eu aș vrea să-ți spun și ce nu-mi place. De fapt, ai amintit chiar tu situația în introducere: furtul de idei/ imagini. Nici până acum persoana care mi-a preluat imaginea, fără menționarea sursei, nu a făcut gestul elementar de politețe să precizeze de unde a luat-o sau să-și ceară scuze, deși i-am scris (de fapt, nu numai eu, au fost și alte comentarii la postarea ei). Șocant este că „autoarea” lucrează la Librăriile Humanitas, deci ar trebui să aibă o idee despre furtul intelectual. Recunosc că situația asta m-a lăsat mut de uimire.
Ce te menține fresh în această joacă? Ce te-ar putea opri să continui?
Perioada de izolare a fost și perioada lucratului de acasă, care pe mine unul m-a exasperat. Eram obișnuit să lucrez de acasă – ba chiar aș spune că asta e maniera mea perfectă de lucru –, însă ce s-a întâmplat atunci a fost resimțit ca o invadare a spațiului intim. Era pur și simplu prea multă lume la mine în cameră. Intrau prin telefon, prin calculator, pe fereastră și pe gaura cheii. Așa că memele au fost o supapă, un fel de jurnal în imagini al izolării. Mi s-a părut mai puțin amuzant când am ieșit cu toții buluc din casă și chiar m-am gândit să le pun punct, chiar dacă mi-ar mai fi venit în minte alte idei. De altfel, albumul de pe Facebook se numește „Corona, mon amour”, așa că orice continuare ar fi fost o deviere de la subiect. Văd însă că am continuat. Nu știu, cred că o să mă opresc când voi găsi o jucărie nouă. Ai vreo idee?
Ce le recomanzi și altora ca să nu se plictisească?
Eu nu prea pricep chestia asta cu plictisitul. Cum să te plictisești când ai atâtea de făcut, de descoperit? Trăim prea puțini ani (mă rog, unii ar zice că sunt prea mulți; nu poți mulțumi niciodată pe nimeni), ca să termini explorarea universului lăuntric și înconjurător. Dacă ești plictisitor, atunci caută oameni interesanți și vezi ce fac ei! Dar în viața reală, nu pe Facebook, căci nu ajută prea mult, de vreme ce îți vântură prin fața ochilor atâția oameni artificial „interesanți”, încât ajungi să te simți infinit de plictisitor, mai plictisitor chiar și decât ești. Alt univers nesfârșit, de explorat în mai multe vieți, este cel al cărților. Dar despre asta s-a mai scris/spus, iar ce zic eu sună ca un pasaj dintr-o carte de self-help, așa că mă opresc înainte să nu fie prea târziu. Pe scurt: n-am descoperit rețeta împotriva plictiselii altora. Dacă o făceam, aș fi avut deja o colecție la Humanitas.
Cea mai mare curiozitate, pour la bonne bouche: poți să faci meme-uri după brief?
Ai vreo comandă? Să vină la mine! Când m-am ocupat de PR și comunicare pentru o editură, am mai făcut câteva încercări, folosindu-mă de cărți drept replici. Dar orice brief e o constrângere, o presiune, iar asta presimt că ar diminua din gratuitatea distracției. Cred că ar arăta ca în mema pe care am făcut-o special pentru întrebarea asta. Nu exclud însă eventualitatea memei la comandă, așa cum nu exclud nimic din ceea ce poate aduce viața.
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.