Alina Constantinescu

Alina Constantinescu blog
28 feb. 2010

Boicotul unor dupa-amieze de plastic

„Baietii mari nu plang, fetele cuminti nu tipa” (din Osho)

Ca daca ar fi asa, as crede ca traim cu desavarsire intr-o liniste  (psihologica) paradisiaca a acestui mediu urban. Insa in realitatea unei zile de duminica, zic  mai degraba ca imposibil este cuvantul care ar putea descrie cu lejeritate orasul cu oamenii lui si cu tot cu cele sase sectoare ale sale. Si asta pentru ca aici (si aici sau doar aici) au devenit imposibile lucruri altadata reale si care intr-o normalitate coerenta ar fi de la sine intelese.

Imi e din ce in ce mai clar ca din vocabularul urban lipsesc cu desavarsire notiuni simple ale caror intelesuri ne-au fost obturate: cuvinte precum liniste, curatenie, amabilitate au re-devenit din trasaturi sociale doar beneficii scoase la vanzare. Ne ducem traiul intr-o lume care ne induce solutii la probleme pe care ea ni le-a creat.

Cu toate acestea, au incetat sa ma mai surprinda anomaliile vietii dintr-un oras sugrumat, desi in ciuda propriilor mecanisme de aparare le resimt din plin. Resimt agitatia dintr-o dupa-amiaza de sfarsit de saptamana cu tona de sunete care o insotesc de fiecare data, de parca ar fi vorba de doi parteneri de dans care trebuie sa se aiba unul pe celalalt pentru a-si continua evolutia. Ma nelinistesc atitudinile agresive de care am parte in mod gratuit de la oameni care ma cunosc si nu ma saluta, ma vad dar nu schiteaza niciun gest de re-vedere…  Sau de la oameni care nu ma cunosc dar ma violenteaza psihologic alegand aproape mecanic cuvinte, priviri si gesturi prin care sa ameninte, sa invinovateasca, sa umileasca, sa culpabilizeze sau sa fie obraznici…

Cred ca am inceput sa rafinam indiferenta ca forma de protest. Si toleranta ca mecanism de autoaparare. Alegem din necesitatea de a nu exploda comportamente care pe termen scurt au sanse de castig: insistam, trisam, evitam. Iar daca avem variante indraznete (a se citi inconfortabile) primim ca moneda de schimb replici clasice: E problema ta/ Nu ma intereseaza.

Suntem contemporani intr-o societate in care ne purtam ranile la vedere. Actionam mecanic la un simplu salut ca si cand cineva ar apasa  pe o telecomanda si raspundem furiosi, agresivi, artagosi, frustrati, obositi. Am ajuns sa ne lasam provocati de un simplu salut pentru a scoate animalul din noi. Orasul acesta ne-a divizat in segmente.

Pana si dupa-amiaza unei duminici lipsite de liniste ne scindeaza. Ne face shizofrenici. Ne deruteaza. Ne-linistea ma face sa fiu in deriva. In aceste conditii ne-prielnice imi rezerv dreptul sa ma enervez. Dar ceea ce ma mai salveaza de la inumanitate este faptul ca mania mea nu insa este rece. Este vie si calda, la fel cum imi sunt toate sentimentele. Acelea pe care le retin fiindca am ales un oras cu zile de plastic…

Si in ciuda superficialitatii sale, plasticul este etern.

Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alina Constantinescu

 

Mai multe rezultate...