Alina Constantinescu

Alina Constantinescu blog
23 Ian 2011

TABU- Cand alegem oamenii ca pe cai

Am preluat ideea din titlu de la Cristina Bazavan cu care, in urma cu aproape doua saptamani, am impartasit o intimitate ciudata in timpul shootingului pentru Tabu* de Februarie. Apropo, prindeti si rasfoiti revista pentru ca luna asta va dezvaluie un pictorial care o sa va intrige. Pe mine m-a cam intrigat si m-a cam sedus dupa cum o sa vedeti mai jos! Fericire, ca mi-am revenit intre timp 😛

Shootingul la care am participat are o poveste care mi-a adus in 12 ore diverse frecvente de stari sufletesti. Si care mi-a confiscat energia pe care nu am stiut cum sa o recastig altfel decat prin (alte) 12 ore de somn. Pentru ca am obisnuinta sedintelor foto, ma asteptam ca si aceasta sa fie cum a fost: o sedinta meticuloasa inceputa devreme dimineata, cu atentie pentru detalii/ machiaj/ par si geamantane incarcate cu accesorii si tinute. De data asta, mai multe accesorii dupa cum o sa vedeti la sfarsitul saptamanii cand apare revista. Si multi pantofi atragatori si ireal de scumpi!

Totusi, desi mintea mea stia in mare ce urma sa se intample, povestea dusa pana la capat m-a surprins cu ceva mai mult decat mi-am inchipuit. Ca intr-un joc de noroc! Am gasit cum in spatele fiecarui cadru se ascunde corespondent o interdictie. Si ca le-am incalcat pe toate! Ceea ce a facut ca, in cazul de fata, corpul meu sa imi transmita emotii noi. Le-am simtit puternice mai ales la inceputul sedintei foto, cand am vazut conturate personajele si jocul lor decadent.

Ma opresc la cele feminine pentru ca m-a fermecat simetria impecabila a corpurilor lor, pentru care de altfel au fost alese: aceeasi inaltime, picioare la fel de subtiri, aceleasi curburi ale spatelui, umerii la fel de lati, gat lung, sanii in forma de lacrima de aceeasi marime. Aproape ca aveau si acelasi zambet gotic sub machiajul intens care le-a colorat buzele in negru! De fapt, toate aratau ca niste clone ale feminitatii care si-au insusit decadenta si acum se bucurau de ea. Xeroxate dupa acelasi arhetip. Ceea ce facea diferenta erau tunsorile lor si modul in care li se aranjase parul.

Si in timp ce ele se lasau pozate nestingherite de privirile mele fixate (… si ale mele 😀 ), mi-am dat seama ca in ciuda nevoii de adrenalina si a dorintei pe care o am de a sparge subtil limite, reactiile corpului meu sunt independente de tiparul personal de gandire. Ca, desi am antrenamentul mental pentru imagini curajoase si sunt familiara cu gandurile care stiu ca imi revin cel mai des, nu pot fi sigura de modul in care corpul meu alege sa reactioneze. Asa se face ca inima mi-a bubuit puternic pentru jumatate de zi…

Personajele continuau sa isi joace rolurile aproape mecanic cand o agitatie usoara mi s-a urcat in picioare si, fara sa pot controla, am inceput sa ma misc prea mult pe loc. Inevitabil eu bateam nervos din piciorul drept cand fotograful dadea indicatii despre pozitia frontala dezgolita a unuia dintre protagonisti. Dar, aceasta agitatie nu m-a impiedicat sa traiesc placerea vinovata de a ma purta ca un spectator care se amesteca in poveste, admirand recuzita. Am pus mana pe unele dintre cele mai grele coliere din pietre masive. O jacheta de pe bara de haine, cusuta manual cu sute, poate chiar mii, de margele albe, parea mai usoara.

Si aceste personaje croite pentru pictorial darama in imagini niste conventii. In lumea lor erau incremenite de lumini si surprinse din diverse unghiuri de aparatul de fotografiat; in lumea mea m-am simtit stransa de o energie pe care nu aveam unde si cum sa o elimin. Daca as fi indraznit (imi e din ce in ce mai clar ca totul se invarte in cat de mult indraznim sa fortam) as fi iesit afara sa alerg pana la epuizare si sa imi golesc mintea pana in punctul in care ar fi amortit. M-am multumit insa sa beau rapid cateva pahare de apa calda (asa beau eu cand imi e sete) si sa povestesc despre se petrece.

E un fel de placere care te apasa atunci cand participi la o poveste care isi asuma sa forteze reguli. Si pe undeva te obliga si pe tine, ca participant obisnuit, sa traiesti si tu la inaltimea acestui risc asumat. Eu m-am putut linisti doar cautand confirmarile ca la oricate riscuri ne-am fi aruncat, povestea asta are un final sigur…

Cred ca atunci cand alegem oamenii ca pe cai, ne asiguram finalul cursei pentru ca facem alegeri curate, ascutite si uniforme. Si punem artistic povestea in niste trupuri erotice ca ale unor animale salbatice dar libere sa faca ce vor. Cand rasfoiti Tabu* cititi povestea si dati voi sens personajelor de acolo!

PS. Si totusi, nu am putut capta deloc nicio stare de spirit, nici macar dupa ce am urmarit actiunea zeci, si zeci, si zeci de minute in sir…

* prezenta online Tabu: site || twitter || facebook

Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.

 

Mai multe rezultate...