Sa facem sa fie greu!
Pe scurt ideea e asta: am de dat o carte! Dar cum daca e simplu se pricepe toata lumea, atunci sa fie greu, nu-i asa? 😀
Cand eram pe drumuri, m-am trezit cu o leapsa care promoveaza Intrunirea Oamenilor de Carte 2011. Nimic complicat, mi-am spus, si m-am decis sa onorez jocul pe loc. Cum la Bucuresti nu stiu ce titluri am nici daca ma pui sa citesc de pe cotorul cartilor, asta pentru ca in afara de cateva carti de marketing eu am albume cu ingrediente, remedii ayurvedice si sfaturi pentru corp :D, am zis sa sun acasa la parinti, unde inca se mai pastreaza biblioteca din adolescenta, cu carti „lumesti” pe care nu iti e jena sa le dai mai departe.
Era in Vinerea Mare, noaptea pe la 01.00 cand eu o sunam pe mama sa verifice ce carti mai avem prin biblioteca. Parca simteam prin telefon mirosul de cuptor incins 🙂 Cica tocmai pusese de friptura! Dupa ce am lamurit ce carte nu s-a prafuit de tot intre timp, care nu a ajuns suport pentru interiorul canapelei din camera de zi si nici nu a sfarsit in vreo cutie de carton urcata in pod, m-am apucat de scris. Nici nu mi-a luat vreo doua ore pana am terminat dar la 3 dimineata doar eu stiu ce satisfactie m-a incercat cand am publicat postul! 🙂
Si pentru ca drumurile de pe unde eram, la intoarcere duceau catre orasul natal, am zis ca voi lua cartea din mers. Numai ca la vreo 25 de kilometri de casa, cand inca eram la Brasov, pentru ca s-a decis sa evitam aglomeratia de pe Valea Prahovei am facut un ocol prin Intorsura Buzaului. Era dupa-amiaza cand eu sunam acasa sa anunt ca desi sunt atat de aproape de carte, nu voi mai trece sa o iau de pe drum. Nu de alta, dar la cat de tare ne-am distrat prin Intorsura, mi-ar fi parut rau sa fi fost altfel!
Intre timp, tata s-a pus zilele trecute in miscare cu treburi si a zis ca trece prin Bucuresti, evident, si cu cartea. Acum, deja era o poveste la mijloc, si dintr-o data cartea respectiva a capatat o importanta colosala in a fi livrata. Doar ca tot intre timp mi-a venit si mie sa plec de- acasa pentru cateva zile 😀 Prin urmare, am sunat sa rog pe altcineva sa fie totusi acasa cand ajunge livrarea mea de carte, desi tata a zabovit pe drum mai mult tocmai sa ajunga mai tarziu, doar- doar ne sincronizam la usa blocului. N-a fost sa fie! Nu doar ca nu am ajuns in acelasi timp cu el, dar tata entuziasmat sa imi aduca liliac din ala mov care miroase puternic a uitat sa-mi lase fix cartea aia pe care o asteptam.
Asa ca, pentru ca plecase deja de la mine cand si-a dat seama, a lasat cartea la altcineva acasa, in deplina siguranta, urmand ca eu cand ma intorc sa merg sa o iau. Numai ca, din dorinta de a ma ajuta, acest cineva n-a lasat cartea in domiciliul personal, care e la o aruncatura de bat de mine, ci a luat-o in poseta cu gand sa ne intalnim cumva prin oras sa mi-o dea. Faza e ca eu prin oras ajung la fel de des cum ajung ninsorile de Paste! Asa se face ca de doua zile, Minulescu sta incuiat intr-un sertar de birou de banca asteptand un semn sa fie eliberat si dat cui i-a fost promis inca de la inceput.
Si cand te gandesti ca daca mai asteptam putin, gaseam sigur in apartament o carte decenta, scriam in liniste si o puteam darui chiar a doua zi. Si asta de saptamana trecuta! Dar de ce sa fie simplu cand poate sa fie complicat? 🙂
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.