Simte-te bine.Treci de la un subiect la altul. Când găsești o metaforă care îți place, este a ta. Când găsești volumul potrivit, facem cunoștință. O, vai, e de ajuns să mă întrebi, și gata!
Coincindenta sau nu (ca nimic nu e intamplator) am regasit serile trecute un fost drag coleg de scoala. Da, pe FB! 😀 Emotie cu atat mai mare cu cat in ultimii 15 ani nu mai stiam nimic unul de celalalt. Si ca de fiecare data cand regasesti pe cineva drag, amintirile incep sa curga „impaturite in cutii in spatele creierului de ani si ani!!!!” dupa cum imi spunea chiar Radu.
Tot acum, amicul blogosferic Alex (aka Hoinaru) scrie despre asta care, coincidenta din nou (sau nu :P), se potriveste de minune cu dialogul despre scoala inceput de bunul meu fost coleg (si de banca :D). Si cum am decis sa onorez leaspa, dar mai ales pentru ca e asa de placut sa reconstruiesti povestile personale frumoase si sa nu le tii doar pentru tine, l-am rugat pe Radu sa ma ajute sa completam impreuna imaginea unui eveniment atat de nostalgic cum e absolvirea Scolii Generale.
Cu mancarea am avut o relatie personala (aproape profunda) de cand ma stiu. Si asta pentru ca, inainte cu mult timp sa invat sa scriu, descoperisem deja cat de bun e caramelul sau alunele din ciocolata, cat de dulce si cremos e laptele condensat sau cat de multe bomboane cubaneze incap intr-o cutie mare de carton. Da, stiu! Eu am fost norocoasa ca am inceput devreme :))
La noi in familie masa era (si cumva a ramas dar mai mult datorita amintirilor) cel mai autentic spectacol culinar pe care il poate suporta o bucatarie aerisita si plina de optimism. Nu era sarbatoare in casa, daca mama nu pregatea tot festinul obligatoriu si cel putin patru feluri de prajituri asortate! Nu era cu adevarat masa, daca nu aveam cele mai sanatoase oua de tara, curcanul de la bunica si laptele nefiert de vaca, rosiile din gradina sau mezelurile cele mai apetisante… Si asta, pe vremea cand povestea aditivilor parea un subiect rupt dintr-un film SF iar carnea ajungea in farfurie direct de la abator. Recunosc din nou: am savurat niste vremuri grozave, mai ales in copilarie!
Cu tot ce are ea mai urban! Mai prafuit si zgomotos! Mai indiferent/ jenant/ jalnic! Dar chiar si la sat oamenii rurali mai pastreaza inca din omenia care ii face umani 😛 Inca se mai saluta peste gard si isi ureaza sanatate! Sau isi impart o felie de cozonac cu nuca sau colarezi pe frunza de nuc, dupa ce se intorc de la slujba de duminica.
La oras, urbanii sunt revoltati si impufnati! Tantosi ca niste curcani si nervosi ca nu au podoaba cea mai frumoasa de margele. Parfumati sau neferchezuiti, grabiti sau deprimanti, locuitorii cetatii sunt certareti. Asa s-au obisnuit ei sa isi sopteasca dorintele: in ofensiva directa, indirecta, agresiva si, cel mai pervers, subtila.
