O viata fara bagaj(e)
M-am trezit in aceasta dimineata sub impulsul urmatorului vis: se facea ca eram intr-o tabara de lucru, undeva langa un rau. Eram impartiti pe grupuri, in aer liber. In grupul meu aveam un pat si un cuier. Fiecare adusese cu el ce a considerat ca ii trebuie pentru sederea respectiva. Eu imi luasem o geanta mare in care pusesem toate, dar absolut toate lucrurile mele, si inca una in care aveam laptopul, telefonul, banii si actele.
Era agitatie. Parea ca vorbim limbi diferite si era greu de inteles ce ziceau ceilalti care nu erau in acelasi grup cu tine. Tin minte ca intr-o pauza, langa noi era un targ. Vechituri, obiecte de lemn, multe prajituri din alea facute de femeile de la tara in casa. Am dat o fuga sa vad despre ce e vorba. M-am intors in grupul meu repede si mai era o singura persoana care pierdea vremea. Am plecat din nou sa ma amestec printre tarabele din targ. Am zabovit putin la prajituri. Una dintre gospodine povestea ce ingrediente a folosit.
Desi eram foarte curioasa, pentru ca era galagie am fugit din nou in grupul meu. Aici, toate la locul lor. Din nou am plecat la targ si de data asta le-am luat la intrebari pe gospodine. Fiecare avea cate o poveste care iti facea pofta. Cand curiozitatea mea a fost hranita am revenit in grup. Dar cand am ajuns deja totul fusese reconfigurat!
Se pusesera niste scaune, aparusera oameni noi si un fel de serviciu de protocol. Speriata, am incercat sa aflu unde sunt lucrurile oamenilor din grupul meu dar nimeni nu parea interesat de aspectul asta. M-am alarmat! Alergam din om in om intreband cand s-a produs schimbarea, unde sunt lucrurile noastre, ce se intampla de fapt. M-am oprit langa o doamna cu sacou rosu si parul cret, pus pe bigdiuri. In spatele meu se facea o rapa, din aia cu pietris cum au uneori raurile de nu poti sa ajungi la apa. Cand m-am uitat am vazut cum se duc pe apa bagajele noastre.
A sarit cineva sa le salveze (tot o femeie, curios) dar al meu nu a avut aceasta soarta. Doamna de langa mine era unul dintre organizatori si eu tipam (stiu asta pentru ca simteam efortul pe care il faci cand vrei sa vorbesti tare incercand sa acoperi vocile din jur) la ea ca nu e posibil ca organizator sa nu te gandesti macar la atata lucru!
Cu toate astea pentru cei din jur parea ca inca vorbesc destul de incet si ca eu sunt singura indignata si speriata de faptul ca totul, dar absolut tot ce avea, s-a dus pe apa Sambetei. Mai departe visul continua cu o goana nebuna prin pesteri si rape de a recupera macar o parte din bagajele mele. Stiam foarte bine ca acasa ma mai astepta doar o patura pe care nu o folosesc decat foarte rar…
Mi s-a parut de la sine explicit acest vis: cum ne legam inevitabil de lucrurile din viata noastra si le dam putere, cum tot ce facem ajunge sa depinda de ele, cum alergam nebuni sa fim convinsi ca pierdem cat mai putin. Daca de azi viata mea ar incepe de la ZERO, fara sa stiu macar numarul de telefon al parintilor mei ori fara sa am vreun mijloc sa ajung la cineva care m-ar putea ajuta, cred ca gandurile mele ar izbucni!
Cred ca atunci cand nu mai ai ce pierde incepi sa simti viata in toata diafragma. De-abia de atunci nu mai ai limite si nici bariere autoimpuse. Insa cat timp ciclul nostru biologic se invarte intre rutina de dimineata, mersul trenurilor, un tip care ne-a zambit dispretuitor si ne-a stricat toata ziua, lista aia cu lucruri pe care nu le-am bifat pana la 30 de ani sau o ploaie care ne-ar strica pantofii suntem doar niste clovni care cred ca ei fac povestea sa mearga… Uneori simt ca toate povestile sunt deja scrise!
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.