Alina Constantinescu

Alina Constantinescu blog
16 Feb 2013

Imi vreau bucata de suflet inapoi

Se zice ca exista doua tipuri de cazuri cand iti poti pierde o bucata de suflet: cand treci printr-o trauma foarte puternica si cand iti e drag ceva atat de mult incat te doare despartirea. Nu stiu daca intelegeti exact la ce ma refer, dar sunt oameni de exemplu care simt mereu o tristete in suflet, ca si cum ar fi indoliati desi au un trai decent sau chiar nu le lipseste nimic. Insa indiferent de ce lucruri bune au parte parca nu se pot bucura din tot sufletul de ele. Parca e ceva acolo care ii intristeaza…

M-am gandit la asta pentru ca si eu, de cele mai multe ori, simt o tristete pe care nu mi-o explic. Indiferent de oamenii din jur care tin la mine si imi dovedesc asta, indiferent de micile reusite, de sincronizarile de peste zi care imi fac ziua sa mearga ca unsa, indiferent de recunoasterea de care ma bucur din cand in cand, indiferent de surprize, de ziua asta a indragostitilor sau de cealalta de Craciun eu sunt cel mai adesea trista. Si cred ca mi-am gasit explicatia intr-un material despre dezvoltare spirituala pe care il citesc zilele astea.

Eu consider ca cea mai frumoasa, inocenta, simpla, surprinzatoare si vesela perioada din viata mea a fost in copilarie la bunici. Unde mergeam de fiecare data in vacante, unde radeam cu pofta si nu duceam lipsa de nimic. Erau o bucurie colarezii de dimineata, bolta de struguri din curte, scovergile si turtele facute pe plita, cozonacii in cuptorul din spatele casei, puii si curcanii albi, nucul vecinei, visinul de la poarta, lalelele pestrite, zambilele si liliacul mov, mersul la vie, lasatul serii in cantecul greierilor, chiftelele de pamant pe care le faceam in joaca… Am iubit acea perioada cu miros de fan si must de struguri si mingea aia de tenis din care ramasese doar cauciucul iar noi ne hlizeam folosind in loc de palete niste bucati de lemn.

Si cred ca fara sa stiu mi-am lasat o bucata de suflet in locul asta. Plangeam de fiecare data cand la terminarea vacantelor trebuia sa plec si am patrat vii in amintire clipe pe care pot si acum sa le descriu de parca s-ar fi intamplat ieri. Ma emotionez si ma inflacarez cand vorbesc de atunci, dar ma surprind ca vorbesc cu regret. Si daca as avea dreptul la o singura dorinta stiu sigur ca as vrea sa ma intorc acolo, intr-o zi de vara, undeva pe cand aveam doar 10- 11 ani.

Nu demult am aflat ca bunicii i-au furat nucul! Cum adica s-a furat nucul? Asa bine: niste unii au mers in vie si au taiat salbatic nucul batran de zeci de ani si au furat lemnul. L-au macelarit pana nu a mai ramas nimic din el, de nici nuci de coliva nu mai sunt. Nucul ala pastra in umbra lui toate poftele mele de copil, cand ma feream de soarele din varful cerului in timp ce in vie bunicii, parintii si vecinii isi faceau treaba pe la butuci.

Am un nod in gat cand ma gandesc la asta… Zi de zi locul bucuriei mele de copil putrezeste sub schimbari europene, saracie si gesturi nefiresti. Si in tot timpul asta o bucata din sufletul meu rataceste singura iar eu o vreau inapoi ca sa pot iubi ceea ce imi ofera viata azi.

Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.

 

Mai multe rezultate...