De ce se strica?
Am dat peste o poza cu mine. E de pe vremea cand aveam vreo 9- 10 ani si e de la o aniversare cu mai multi colegi de clasa si nu numai. Aici e surprins momentul cand trebuia sa mancam o prajitura fara sa ne ajutam de maini. Era o proba, nu mai stiu exact care a fost tot mecanismul…
Dar pe langa momentele astea amuzante si inofensive din vremea copilariei mele, mai primeam si restrictii in scop educativ. Ce-i drept, la acea vreme le consideram cel putin fabuloase nu pentru ca nu ar fi fost corecte ci pentru ca le lipsea o explicatie care sa faca lucrurile sa para ca au logica: „Nu te urca in pat cu pantalonii buni ca ii strici!” sau „Dezbraca-te, nu dormi imbracata cu puloverul cel bun ca se strica!” Cred ca era vorba chiar de puloverul din foto, aveam pe atunci vreo 3 care intrau la categoria „bune, a nu se strica la purtat”.
E limpede ca intentiile acestea mature aveau scopul sa imi dezvolte atitudinea potrivita iar cuvintele erau folosite ca instrument de educare, dar e amuzant cand o gandesc ad literam. Cum adica iti strici hainele bune daca stai cu ele in casa? Ce activitati specifice varstei de atunci ar fi putut ruina in pat o pereche de pantaloni? Ce ar fi fost mai rau: sa ii rup in genunchi in cuvertura sau sa ii agat in perna? Pentru parinti nu conta ca imi intrerupeau uneori somnul doar ca sa ma imbrace in pijamale? Alea erau reci, iar eu dormeam atat de bine…
Au trecut anii si azi tot mai multe lucruri din jurul nostru se strica… Unde esti copilarie…
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.