Alina Constantinescu

Alina Constantinescu blog
24 Dec 2011

Ce faci cu animalul tau de companie dupa?

Prin clasa a noua am primit un motan alb. Nu avea mai mult de doua luni, crescuse intr-un pod si nu prea iubea oamenii. Ne-a luat o saptamana sa il convingem sa iasa de dupa dulap, era zgubilitic rau si sarea tot timpul ca un cangur.

Ii spuneam Skippy si placerea lui cea mai mare era sa sara pe perdele si sa te muste de degetele de la picioare dimineata cand te trezeai :)) La un moment dat il facusem acrobat: il momeam sa faca salturi in aer in timp ce ne jucam.

Nu a fost niciodata domesticit si, la mai putin de un an, in Mai pe 24 (da, da tin minte exact desi s-a intamplat acum 10 ani) a sarit pe geamul de la baie si dus a fost. Am scotocit dupa el prin tot orasul [apropo, care e atat de mic ca poti da check in la toate locurile din oras fara sa iesi din casa :))] dar nu l-am mai gasit. Nu exagerez cu nimic daca spun ca am plans dupa el luni intregi, iar la un moment dat din resemnare ajunsesem sa scriu poezii in memoria lui.

In a 12 – a am crescut o pisica neagra. Eu credeam ca e motan, pana cand a avut la randul ei 4 pisoi. Am pastrat dintre ei un motanel negru. Ii spuneam Renoir si ii placea sa imi faca masaj cand dormeam.

Toate bune si frumoase pana cand eu am terminat liceul si am venit in Bucuresti. Pentru ca ne vedeam rar, incepuse sa fie morocanos, sa manance multa paine, se ingrasase si cerea sa iasa afara. Intr-un an isi schimbase comportamentul total: venea in casa doar sa manance, restul timpului alerga prin curte.

Mai apoi a inceput sa alerge prin curtile vecine. Cu alte pisici. Statea zile intregi iar cand se intorcea era muscat si zgariat. La un moment dat, din cauza unei muscaturi foarte urate, a facut o infectie. La veterinar ajunsesem sa mergem periodic pentru medicamente.

Nu s-a mai facut bine niciodata, ultima data cand l-am vazut inainte sa plec la gara statea pe calorifer de unde nu cobora decat pe brate fiindca nu mai putea sa mearga. Cand am revenit acasa weekend-ul urmator, nu l-am mai gasit. Murise, dupa atatea luni de suferinta, episoade de ingrasare si slabire, timp in care ii cazuse tot parul si facea pe el.

Tot de prin liceu am crescut in curte un catel. Era un pui cand l-am primit si iubea sa ne sfasaie pijamalele de pe sarma si sa ne ia papucii de la usa (eu am locuit mereu la curte).  A crescut, s-a marit, arata ca un lup si ii spuneam Zorro.

L-am tinut si legat dar il lasam si liber. A fost otravit o data foarte urat si l-am tinut in casa vreo saptamana, fiindca am crezut ca va muri. A scapat dar dorinta lui de libertate il impingea mereu sa sara gardul si sa fuga din curte.

Intre timp ne-am mutat si spatiul lui personal s-a miscorat. Fugea din ce in ce mai des. Tata are chiar un episod cu o echipa de hingheri, care i-au facut o injectie in timp ce el incerca sa recupereze cainele din masina echipajului (spusa povestea e haioasa, desi in realitate a fost dureroasa; la propriu).

S-a lasat cu o vizita la Politie si scandal, iar Zorro a ajuns inapoi acasa. Urla ca trebuia sa stea legat dar s-a resemnat. Avea un loc al lui unde putea sa stea liber dar nu mai avea spatiul de cutreierat. A imbatranit si ultimele lui evadari de a sari gardul l-au adus aproape de sinucidere.

Faza e ca eu am aflat povestea asta cu sinuciderile si abandonul abia azi, desi episodul s-a consumat undeva la sfarsitul anului trecut. Si ma gandesc: ce faci cu animalele tale de companie dupa ce imbatranesc si stii ca nu mai au mult de trait? Unde le duci? Le tii pana cand mor cu tine in casa incercand sa le fii alaturi sau decizi ca abandonul va salva amintirile frumoase? Chiar vreau sa stiu cum e mai bine…

Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.

 

Mai multe rezultate...