Bai, femeie, vreau sa te las…
Stiu, e ilogic. Inima alege. Nu am facut eu lucrurile astea, ele se intampla si cand nu ar trebui. Suntem impreuna de 12 ani: acasa, la serviciu si in fiecare respiratie. O sa crezi ca am innebunit si ca merit sa se arunce cu pietre in mine. Sa ies pe strada doar in ultimii pantaloni pe care mi i-ai calcat inainte sa ne certam si tu sa izbucnesti in plans. Insa, ce pot sa fac daca in sufletul meu simt ca nu mai sunt aici?
Am gresit. Si fata de tine. Te-am inselat chiar in patul nostru. Chiar si cand cu cateva minute inainte vorbisem la telefon, eu asigurandu-te ca sunt in drum spre casa. Te-am mintit. Multa vreme pentru ca am simtit ca e dreptul meu sa fiu liber, desi semnasem amandoi pe linia punctata. Apoi pentru ca stiam ca nu poti sa intelegi. Pentru tine totul a fost mereu in alb si negru. Stiu, eu sunt partea intunecata din viata ta pentru ca ti-am distrus singura masura de siguranta.
Mi-ai spus ca mi-am construit fericirea pe nefericirea ta in timp ce tu te-ai sacrificat pentru noi. Inteleg asta. Ai fost mereu cea care a tinut casa, cu pretul de a ma trimite afara ca sa ai loc sa cureti fiecare coltisor de praf. Camasile mele au aratat mereu impecabil si nu cred ca iti pot reprosa ceva… Poate doar ciorba pe care nu iti place sa o gatesti. Dar nu am de ce sa ma plang.
Prietenii ne spun ca avem o familie minunata si ca ne stim asa de bine unul pe altul incat ne potrivim ca doua jumatati de mar. Insa noi stim cum ies scantei pentru ca unul in prezenta celuilalt nu vrea sa lase de la sine, de dragul celuilalt. Ajunsesem sa stam impreuna si sa facem lucrurile separat. Ne mai uneau cumparaturile de la sfarsit de saptamana pe care trebuie sa iti marturisesc ca eu le uram. Poate ca asta a fost sacrificiul meu, desi tu nu vei recunoaste asta.
Desigur, nici eu, nici tu nu ne-am obligat la ceva unul pe altul. Fiecare a facut pentru noi doi lucrurile din convingere, de ochii lumii, din interes, din dorinta de confort, alteori de sila, de nervi, din ego. Nici eu nu imi pot explica in toate cuvintele de ce am acceptat casnicia cu tine, daca acum, la atatia ani distanta, pot spune ca am descoperit ce inseamna sa iubesti de la alta femeie. Suna nedrept si crud, si poate asa este. Simt ca am ucis o parte din tine pentru ca s-a intamplat ca eu… sa iubesc.
Sunt, dupa cum imi spui tu acum, un nenorocit. Nu am facut decat un mare kitsch casnic din ceea ce religia considera o taina. Dar am fost un barbat fara masura. Arogant si mereu incapanat. Care a facut ce a vrut el, timp in care tu credeai ca face ce vrei tu…
Vreau sa iti fie bine. Acum, maine si dupa ce voi pleca. Dupa mama, esti femeia care mi-a stat alaturi cel mai mult. Insa nu m-ai cunoscut niciodata. Pentru ca nici eu nu ma cunosteam in tot continutul meu. Chiar daca nu as avea nimic ce sa iti reprosez iar tu ai putea sa imi reprosezi totul, are fiecare dintre noi dreptul la o alta viata. Iar eu am ales…
Nu e corect ca nu m-am asumat cu adevarat rolului meu de sot, iar acum, odata ce am descoperit sensuri mai profunde ale fiintei mele vreau sa plec. Tot asa cum nu e corect ca tu, desi nu m-ai acceptat niciodata pe de-a-ntregul si nu m-ai ghidat sa evoluez, ai ramas in aceasta casnicie de dragul confortului si al obisnuintei.
Nu moare nimeni. Se despart doi oameni.
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Eu cred că toate gândurile vorbesc. Să-mi zici care-s ale tale.